Comunismul nu se lasa intimidat
Trăim într-o ţară cu un sistem bolnav. Instituţiile se mişcă după cum bate vântul. Persoanele aflate la conducerea acestora, nu de puţine ori au dovedit că sunt corupte sau uşor de santajat, datorită trecutului lor obscur. Curtea Constituţională a României, ca instutie supremă, ce veghează constituţionalitatea legilor şi prin urmare este un garant al democraţiei în această ţară, decalara după 9 ani că o lege este “în afara legii”, că nu a functionat niciodată în cadrul democraţiei româneşti, cu alte cuvinte, a existat degeaba. Un institut cu zeci de angajaţi, cu un anumit renume, asistă acum, apropate neputincios la propia înmormântare. CNSAS a fost înfiinţat în timpul regimului Constantinescu, în vremea guvernării PSD a trecut printr-o perioadă de izolare, şi a început după 2006, an în care a avut de înfruntat anumite divergenţe, oarecum să dea roade. Au apărut dosarele ale unor politicieni, a unor preoţi şi chiar a unui academician. Acest început de lustratie a fost unul unidimensional, în sensul că nu a atins fosta nomenklatura.
Curtea Constituţională a României şi-a dovedit incompetenţa. Chiar dacă legea 187/1999, care garanta functionarea CNSAS, a avut probleme, şi încă de la aprobarea ei au fost multe voci care au contestat-o, nu trebuia sub nicio formă să se joace asupra legalităţii acestui institut. Mai ales că CNSAS se ocupă de o problemă delicată a societăţii postdecembriste. Există şi supozitia că cele două milioane de dosare ajunse la CNSAS, ar fi pus în pericol funcţiile anumitor magistraţi. Acest lucru , nu ar trebui în mod normal să mire, foarte mulţi procuri şi judecători au slujit şi statul comunist. Ceea ce îi durea ce mai mult, era competenţa colegiul CNSAS de a da verdicte asupra persoanelor care au colaborat sau nu cu poliţia politică. Ei nu au dorit niciodată să se ajungă la aceste dosare, dar dacă acest lucru trebuia făcut îşi doreau că CNSAS să ajungă un institut neimsenat care doar să facă statistici, să scoate broşuri, în care eventual să arate doar ce s-a intamplat in anii 50 . Cred că domnul Şerban Nicolae le-a ghicit cel mai bine intenţiile, având un proiect de lege, în care preciza că “populaţia” ar trebui să decidă dacă cineva a făcut său nu poliţie politică.
După 1989 lustratia a avut mai mult forme în fostele ţări socialiste. De la modeulul inclusiv al Ungariei ( o formă superficială , care nu a afectat mai pe nimeni ), trecând prin modelul conciliator polonez şi cel mixt german, până la modul exclusiv ceh ( în care oficialul asociat cu fostul regim nu are acces la funcţii publice, efect de inversiune: guvernarea şi foştii lideri ai opoziţiei schimbă locurile între ei, dviziunile din trecut sînt depăşite prin înfrîngere, umilire şi marginalizarea fostei elite) care s-a dovedit a fi cel mai eficient, excluzand persoanele care puteau fi santajate într-un fel său altul. România încă se zbate în confuzie, neputând în momentul de faţă să existe un anumit model. Condamnarea comunismului încă nu a dat roade, datorită unor persoane care s-au aflat în funcţii înalte înainte cât şi după 1989 şi care s-au opus prin diferite mijloace. Pentru ei condamnarea comunismului trebuia să se termine în ziuă de 25 decembrie 1989.
