Cosmin Carbunaru

Jean Sévillia , Terorismul intelectual , Ed. Humanitas, 2007

Dacă ne interesează viaţa politică şi socială a unei ţări, nu avem cum să nu dăm măcar o mică, importanţă elitelor din mediul politic şi intelectual. De multe ori urmărim declaraţiile oamenilor politici, analiştilor, gazetarilor, şi nu avem cum să nu observăm diferenţe de idei la ceeaşi personă la distanţe de timp, relativ mici. Din păcate nu de puţine ori, a vorbi şi a scrie despre un anumit subiect face parte din sportul „a-ţi da cu părerea”, fără a-ţi asuma anumite responsabilităţi.

Ministrul de externe al României a dat o declaraţie în care susţinea că infractorii români din strainătate ar trebui „plasaţi” in deşertul egiptean şi „puşi la muncile cele mai dure”, „în batalioane disciplinare”. Fiind pe diliciul presei , subiectului i s-a dat o importanţă deosebită, urmând să apară la scurt timp un protest a nouă ONG-uri. Cioroianu realizând că este într-o situaţie indezirabilă pentru cariera sa, ne relatează că şi el a fost luat prin surprindere de propiile declaraţii. Mediul socio-politic este unul sensibil la orice tip de declaraţie, mai ales când vine din partea unui înalt demnitar. Dar atunci când observăm că este lipsită de orice temei şi apoi este infirmată la scurt timp, ne intrebăm: oare pe viitor declaraliile elitelor politice şi intelectuale mai merită să le acordăm o minimă atenţie ?

Cartea lui Jean Sévillia Terorismul intelectual ridică o problemă ce de multe ori a fost evitată sau uitată. Comunismul unul din marile orori ale secolului XX, a avut o relaţie specială cu mediul intelectual. Dacă în fostul lagăr Sovietic, în Asia sau America de Sud am avut ideologi şi dizidenţi, în Occident, cu precădere în Franţa au existat aşa zişii intelectuali susţinători care şi-au schimbat părerile, după cum bătea vântul schimbării ideologice, fiind întotdeauna în căutarea unui erou, şi prin aceasta depăşind graniţele oricărei ipocrizii.

Dacă în anii 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin, apoi pe Hruşciov. Salutau victoria comunismului in China şi în Cuba. Apoi susţineau decolonizarea[1]. Aceste spirite au fost contrazise nu de reacţionarii pe care îi tot blamau, ci de realiate.

Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă, au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual[2]. Ne spune Jean Sevillia.

Să nu uităm, că mici terorişti intelectuali, avem şi printre noi. Adrian Păunescu , Sergiu Nicolaescu, Eugen Barbu, Cornelui Vadim Tudor, Silviu Brucan sunt dintre cei care au susţinut în mod vădit sistemul comunist, urmând ca după 1989 când anti-comunismul era o atitudine intelectuală lejeră, să se metamorfozeze în victime ale fostul sistemului şi să apară drept susţinători ai democraţiei.

Pentru Jean Sévillia, terorismul intelectual constitue un sistem. Dar unul difuz, multiform şi insesizabil. Nu apară, neapărat, o temă unică şi nu reprezintă abordări concordante. Este un mecanism care se susţine pe complicităţi doctrinare, dar nu merge neapărat în aceeaşi direcţie.

Cartea are treisprezece capitole şi tratează ăn genere Franţa. Începe cu situţia din 1945 şi continuă până la căderea Zidului Berlinului şi perspectivele tratatului de la Maastricht. Nici situaţia Franţei din anul 2000, nu este evitată. Intrarea lui Le Pen în turul doi, a data această ţară peste cap. Având din nou uninimac public nuărul unu: fascismul.

Este arătată o continuă căutare, de multe ori ipocrită, a unui sistem care să învingă toate nedreptăţile sociale, şi a unui arhetip al răului, cu care să se situeze întotdeauna în opoziţie şi care până la urmă, să îi dea un sens. Dacă Stalin s-a dovedit a nu fi eroul de care aveau cu desăvârşire nevoie, l-au căutat în altă parte. De la Stalin, ei trec la Tito. Setea lor de utopie a găsit în scurt timp un alt punct de început: Lumea a treia. Apoi salutau imigraţiile în masă. În anii 90 declarau că timpul naţiunilor, al famiilor şi al religiilor a luat sfârşit.[3]

Un personaj important al acestei lucrări este Jean-Paul Sartre. Fiind un intelectual comunist si un disciplinat tovara; de drum el declara în 1954 „Cetăţeanul sovietic posedă, după părerea mea o ântreagă libertate de critică. Spre 1960, înainte de 1965, dacă Franţa va continua să stagneze, nivelul de viaţă mediu din URSS va fi cu 30% până la 40% superior nevelului nostru”. În 1956, el declara: „Nu mai poţi avea prietenie pentru fracţiunea conducătoare a birocraţiei sovietice: ceea ce domină este oroare”.[4] Bineînţeles că Sartre nu este un caz singular…

[1] Jean Sévillia ; Teroris,ul intelectuql ; Ed. Humanitas, 2007, pag 7

[2] Ibidem, pag. 8

[3] Ibidem, pag 7

[4] Ibidem, pag 31